Descriere (Criterii DSM-5)
Tulburarea de personalitate dependentă (DPD) se caracterizează printr-o nevoie excesivă și omniprezentă de a fi îngrijit, ceea ce duce la un comportament submisiv și agățat, precum și la frica de separare. Conform Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale, Ediția a Cincea (DSM-5), persoanele cu DPD prezintă următoarele:
Dificultate în luarea deciziilor zilnice fără sfaturi sau reasigurări excesive.
Nevoia ca alții să își asume responsabilitatea pentru aspecte majore ale vieții lor.
Dificultate în exprimarea dezacordului din cauza fricii de a pierde sprijinul sau aprobarea.
Probleme în inițierea proiectelor sau în desfășurarea activităților independent din cauza lipsei de încredere în sine.
Eforturi excesive pentru a obține grijă și sprijin din partea altora, chiar și în măsura de a accepta sarcini neplăcute.
Sentiment de disconfort sau neputință atunci când sunt singuri, din cauza unei frici exagerate că nu se pot îngriji singuri.
Căutarea urgentă a unei alte relații ca sursă de sprijin atunci când o relație apropiată se încheie.
Preocupare nerealistă față de frica de a fi lăsați să se descurce singuri.
Evenimente declanșatoare
Deși DPD este o afecțiune cronică, cu rădăcini în dezvoltarea timpurie, anumite evenimente pot agrava simptomele sau pot conduce la un diagnostic inițial. Acestea includ:
Pierderea unui îngrijitor semnificativ sau a unui partener.
Tranziții majore în viață (ex. mutarea de acasă, pierderea locului de muncă, divorț).
Boli cronice sau dizabilități care cresc dependența de ceilalți.
Situații care subminează încrederea în sine, cum ar fi eșecurile profesionale sau conflictele relaționale.
Stil comportamental
Persoanele cu DPD manifestă un stil comportamental submisiv și conformist. Acestea tind să evite rolurile de conducere și luarea deciziilor, preferând să se bazeze pe alții pentru îndrumare. Comportamentele lor sunt centrate pe menținerea relațiilor cu orice preț, ceea ce duce la o compliere excesivă și dificultăți în afirmarea propriilor nevoi.
Stil interpersonal
Relațiile lor interpersonale sunt marcate de dependență excesivă față de ceilalți pentru sprijin emoțional și practic. Deseori, aceștia formează relații cu persoane dominante sau controlatoare, ceea ce le întărește tendințele dependente. Frica de abandon îi determină să fie extrem de conciliatori, iar uneori pot tolera tratamente nepotrivite pentru a evita respingerea.
Stil cognitiv
La nivel cognitiv, persoanele cu DPD prezintă îndoială de sine și sentimente de inadecvare. Ele cred că nu sunt capabile să gestioneze viața independent și au convingeri dezadaptative precum:
„Sunt neajutorat fără alții.”
„Nu pot funcționa singur.”
„Alții știu ce este mai bine pentru mine.”
Aceste cogniții distorsionate duc la evitarea asumării responsabilităților și la luarea pasivă a deciziilor.
Stil afectiv
Reglarea emoțională la aceste persoane este caracterizată de anxietate cronică și frică de abandon. Acestea experimentează frecvent stimă de sine scăzută, neputință și tristețe. Situațiile stresante—în special cele care implică separarea—pot declanșa distres intens sau simptome asemănătoare atacurilor de panică.
Stil de atașament
DPD este strâns asociată cu un stil de atașament anxios-preocupat și nesigur. Aceste persoane caută apropierea și se tem de respingere, ceea ce le determină să rămână în relații chiar și atunci când sunt nesănătoase. Ele manifestă adesea hipervigilență față de semnele de abandon și caută reasigurare constantă de la cei dragi.
Abuz în copilărie și factori de dezvoltare
Experiențele din copilărie joacă un rol critic în dezvoltarea DPD. Factorii care contribuie la apariția tulburării includ:
Părinți supraprotectori sau autoritari, care împiedică dezvoltarea autonomiei.
Neglijare sau abuz emoțional, care duc la insecuritate și o nevoie accentuată de validare externă.
Separarea timpurie de îngrijitori, ceea ce întărește teama de abandon.
Întărirea parentală a comportamentelor dependente, descurajând auto-suficiența.
Etiologie
DPD rezultă dintr-o combinație de factori genetici, de mediu și psihologici:
Factori biologici: Unele studii sugerează o predispoziție genetică către trăsături de personalitate anxioase sau inhibate.
Influențe de mediu: Stilurile parentale care descurajează independența și întăresc dependența contribuie la apariția tulburării.
Factori cognitiv-comportamentali: Neajutorarea învățată și evitarea auto-suficienței perpetuează comportamentele dependente în timp.
…at the end
Tulburarea de personalitate dependentă (DPD) este o afecțiune complexă și persistentă, care afectează semnificativ capacitatea unei persoane de a funcționa independent. Având rădăcini în experiențele timpurii de dezvoltare, distorsiunile cognitive și dinamica interpersonală, tulburarea se manifestă prin dependență excesivă de ceilalți, comportamente submisive și o frică copleșitoare de abandon. Persoanele cu DPD se confruntă frecvent cu îndoială de sine, stimă de sine scăzută și dificultăți în luarea deciziilor, ceea ce le întărește dependența și le împiedică să dezvolte autosuficiență.
Înțelegerea naturii multidimensionale a DPD, incluzând componentele cognitive, emoționale și relaționale, este esențială atât pentru diagnostic, cât și pentru tratament. Intervențiile terapeutice, în special terapia cognitiv-comportamentală (CBT), antrenamentul în asertivitate și expunerea treptată la luarea deciziilor în mod independent, pot ajuta persoanele afectate să își dezvolte încrederea în sine, autonomia și relații mai sănătoase. În plus, abordarea insecurităților de atașament și a experiențelor timpurii poate fi crucială pentru promovarea unei schimbări pe termen lung.
În cele din urmă, deși DPD prezintă provocări semnificative, intervenția timpurie și sprijinul terapeutic constant pot ajuta persoanele afectate să își construiască reziliența și autoeficacitatea necesare pentru a duce o viață mai independentă și împlinită.
O Perspectivă Psihodinamică asupra Tulburării de Personalitate Dependentă
Dintr-o perspectivă psihodinamică, Tulburarea de Personalitate Dependentă (DPD) își are rădăcinile în experiențele timpurii de dezvoltare, conflictele inconștiente și mecanismele de apărare maladaptative care modelează sensul de sine și modelele relaționale ale individului. Teoria psihanalitică clasică vede dependența ca urmare a fixării în stadiul oral al dezvoltării, ceea ce duce la o dependență excesivă de ceilalți pentru validare și sprijin.
Dezvoltare timpurie și Teoria relațiilor obiectuale
Teoreticienii psihodinamici susțin că DPD provine din perturbarea legăturilor timpurii de atașament și experiențelor de îngrijire. Conform lui Otto Kernberg (1975):
„Persoanele cu trăsături de dependență tind să dezvolte un sens fragil al sinelui, bazat pe experiențele timpurii de îngrijire inconsistentă. Dependența lor servește drept apărare împotriva fricii adânci de abandon.”
Acest lucru sugerează că perturbările timpurii de atașament contribuie la un sine instabil și la o dependență excesivă de ceilalți. În mod similar, Donald Winnicott (1960) a introdus conceptul de „fals sine”, unde indivizii învață să își suprime dorințele autentice și să se adapteze la așteptările îngrijitorilor pentru a menține legăturile afective:
„Falsul sine se construiește pe conformism și adaptare la așteptările externe, adesea în detrimentul nevoilor emoționale autentice.”
În cazul DPD, acest lucru se manifestă prin comportamente excesiv de conforme și submisive în relații, deoarece individul prioritează aprobarea externă în fața autonomiei personale.
Conflicte inconștiente și mecanisme de apărare
Din perspectiva freudiană, dependența apare din conflicte nerezolvate în stadiul oral al dezvoltării psihosexuale (0-18 luni). Dacă un copil trăiește supraîndulgență sau lipsuri în acest stadiu, ar putea dezvolta o fixare care duce la o nevoie excesivă de îngrijire în viața de adult. Sigmund Freud (1905) a descris această dinamică:
„Individul fixat în stadiul oral rămâne dependent de surse externe pentru hrănire emoțională, căutând reasigurare și protecție în relații.”
Printre mecanismele de apărare comune în DPD se numără:
Regresia: Indivizii pot reveni la comportamente de copil (de exemplu, cererea excesivă de reasigurare) atunci când se confruntă cu stres.
Introiecția: Ei internalizează opiniile și așteptările figurilor autoritare, ceea ce duce la dificultăți în formarea unei identități independente.
Idealizarea: Ei pot supraestima îngrijitorii sau partenerii romantici, văzându-i ca fiind mai puternici și mai înțelepți, în timp ce subestimează propriile lor abilități.
Frica de separare și dinamica anxietății
Melanie Klein (1946) a discutat despre rolul anxietății de separare și pierderea timpurie a obiectului în dezvoltarea personalității. Conform teoriei separării-individuației a lui Margaret Mahler (1975):
„Dacă procesul de individuație este perturbat, individul poate întâmpina dificultăți în a dobândi autonomie, ceea ce duce la modele de dependență și insecuritate pe termen lung.”
Această idee se aliniază cu teoria atașamentului a lui Bowlby (1969), care subliniază frica de separare ca trăsătură centrală a dependenței:
„Pierderea figurii de atașament lasă individul să se simtă neajutorat și incapabil, întărind frica de a nu putea funcționa singur.”
Indivizii cu DPD tind să dezvolte stiluri de atașament anxios-preocupat, ceea ce îi face să se agațe de relații din teama de abandon, în loc să cultive autonomie.
Implicarea terapeutică: Rolul transferului
În terapia psihodinamică, indivizii cu DPD adesea manifestă dinamici de transfer, proiectând experiențele timpurii de îngrijire asupra terapeutului. Ei pot deveni excesiv dependenți de terapeut, reflectând modelele lor relaționale mai largi. Scopul terapiei este:
Explorarea fricilor inconștiente de abandon și a conflictelor nerezolvate din copilărie.
Consolidarea sensului de sine al individului prin promovarea autonomiei și reglării emoționale.
Abordarea mecanismelor de apărare maladaptative și încurajarea unor strategii de coping mai adaptative.
Așa cum a spus Heinz Kohut (1971):
„Sinele are nevoie de oglindire și validare pentru a dezvolta o identitate coerentă. Când aceste nevoi nu sunt îndeplinite, indivizii devin excesiv de dependenți de surse externe de afirmare.”
Aceasta subliniază importanța dezvoltării sinelui în terapie, ajutând indivizii să internalizeze un sentiment de competență și valoare de sine fără a depinde excesiv de alții.
...at the end
O perspectivă psihodinamică subliniază cum experiențele relaționale timpurii, conflictele inconștiente și perturbările atașamentului contribuie la DPD. Indivizii se confruntă cu un sine fragil, o frică intensă de abandon și o dependență excesivă de ceilalți, întărind un ciclu de dependență.
Prin abordarea acestor frici adânci și promovarea autosuficienței în terapie, indivizii pot lucra pentru a obține o autonomie mai mare și o reziliență emoțională, dezvoltând în cele din urmă un sine mai stabil și relații interpersonale mai sănătoase.
댓글